Tare zbuciumate vremuri ne este dat să trăim. Și nu e vorba doar de pandemia asta, ea e doar moțul din vârful muntelui de rahat pe care ne chinuim să atârnăm.
Simt nevoia să expun ce cred despre situația actuală din sportul românesc, domeniul în care îmi concentrez munca în ultimii ani, mai mult ca să văd un feed-back, să îmi dau seama dacă sunt doar eu prost, sau suntem mult mai mulți.
Injecția de politicieni de carieră (a se citi lipitori de afișe) din ultimii ani a pus pe butuci și puținele aparate administrative care mai funcționau cât de cât. În urmă cu mai mulți ani, miniștrii si secretarii de stat erau, firește, numiți pe criterii politice, ici-colo se mai strecura câte un sinecurist, însă funcționarii care făceau ca lucrurile să meargă erau, totuși, specialiști sau foști sportivi de performanță, oameni care aveau contact cu sportul dincolo de aruncatul cu privirea prin sălile de fitness.
Dar lucrurile s-au schimbat dramatic. Acum, în orice minister, de la șofer la manager trebuie să fii ”cu ei”. Ori cadru de nădejde, cu adeziune semnată, ori personalitate publică asezonată cu simpatii, ori șantajabil, ca să răspunzi la comenzi, ori – varianta când nu se găsește niciunul dintre precedenții – lipitor de afișe strașnic în precedentele campanii electorale.
Și, uite așa, s-au umplut ministerele, federațiile și direcțiile județene, cluburile sportive de stat cu tot felul de personaje, maaaaaarea lor majoritate uluitor de asemănători cu cadrele de nădejde de pe vremea răposatului.
Ca să administrezi sportul, ai nevoie de multe cunoștințe de management, logistică, relații publice, finanțe, sponsorship, marketing, limbi străine, relații internaționale și câte și mai câte, iar oamenii ăștia nu au de niciunele. Sunt niște aparate de apăsat butoane, niște Siri de executat ordine (atunci când le înțeleg, atenție la pronunție), nu au nici inițiativă, căci pot strica apele limpezite pentru alții, nici viziune, căci nu îți poți educa viziunea inhalând în nopțile lungi de campanie adezivii cu care decorezi orașul în culorile partidului.
Când mai apare câte unul mai spălat, cu chiloții curați și cu unghiile tăiate și care vorbește fluent, lacrimile de bucurie îți inundă ochii și, la început, nu vezi decât că, uite, în sfârșit, cineva mișcă ceva. Se plimbă pe la televiziuni, pe șantierele unde se construiesc baze sportive, prin școli și pe la cluburi. Iar când apare cu promisiuni ferme de susținere a sportului de masă și de performanță, începi să îți dai palme și să te ciupești, mai-mai că îți pare rău că ai fost Gică Contra până atunci!
Uiți, ca fraierul, că e campanie electorală. Iarăși.
Dar e scuzabil, căci și metodele lor au devenit mult mai perverse. Sigur că dăm vouchere sportivilor, să își cumpere amărâții echipament! Dar spunem cu volumul la minim că dăm numai celor proaspăt legitimați. Și, ca să ne asigurăm că efectul e maxim la prostime și minim la buget, blocăm legitimările la cât mai multe federații, punem un termen limită până la care se pot depune dosarele și gata. Trec alegerile, cretinii au votat, o să dăm din umeri și o să promitem că rezolvăm deficiențele din sistem și începem, cu bucurie, un nou mandat.
Cam pe același model se fac toate. Nu poți intra cu clubul tău într-o sală de sport, chiar dacă ai dreptul, pentru că nu ai… stângul. Nu poți să îți scoți un amărât de Certificat de Identitate Sportivă, ca să nu cumva să îți treacă prin cap să ceri finanțări, că pe urmă iarăși trebuie să îți indice o bască lipsă. Nu poți să obții recunoașterea oficială a un sport în România, chiar dacă el este olimpic (!!!), pentru că te pune dracu’ și faci o federație și pe urmă trebuie să îți caute tot felul de hibe ca să nu îți dea finanțare. Nu poți să îți înființezi un amărât de Club Sportiv, până nu termini Dreptul (dacă nu ai bani de juriști din sistem să-ți facă un statut pe placul lor) și Teologia (pentru rugăciuni complexe și, deci, eficiente); te vor pune să scoți 20 de denumiri, toate incompatibile, deși ei înființează pe bandă rulantă cluburi cu același nume, vei schimba actul constitutiv și statutul până ajungi să te cunoști personal cu toți angajații de la Judecătorie.
Mimează cu talent deschiderea spre rezolvarea problemelor din sistem, dar de fapt, cu fiecare problemă cu care te duci la ei, devin mai puternici si mai lipiți de scaune. Căci le-ai mai dat o ustensilă cu care să îți dea în cap.
Și vin alegerile, trec alegerile, se schimbă câteva figuri, dar mai des își schimbă figurile orientarea și se regrupează. Și sistemul tot așa funcționează.
Asta e România lor.
Cred cu tărie că omul sfințește locul, că educația e cea care ne poate aduce progresul în orice domeniu și, bineînțeles, și în sport. Cred în oamenii pasionați, obișnuiți cu obstacolele, pentru că toată cariera lor asta au făcut, s-au chinuit să le depășească. La sportivi mă refer, firește. Cred cu tărie că va veni vremea când își vor recâștiga locul, când vor înțelege cu toții că politica și politicienii trebuie să fie în slujba cetățenilor, nu la jugulara lui. Când vor pricepe cu toții că trebuie să îți dorești competitori puternici, ca să poți progresa. Când vor redescoperi puterea sindicalizării, a schimbului de experiență, a perfecționării continue, atunci îi vor putea azvârli pe sinecuriști la lada de gunoi.